marți, 3 decembrie 2013

cuvinte...

          Mi-ai adus zâmbetul pe față mulți ani, doar prin câteva cuvinte spuse să-mi aline lacrimile ce mi se prelingeau pe obrazul sărutat și mângâiat de mii de ori de tine. Erai singurul motiv pentru care zâmbeam . Mi-ai fost muză care mă alina în nopțile friguroase și fantoma care nu mă lasă să adorm. Nu te-am uitat, nu cred că aș putea. Trăiam prin tine și respirăm prin tine. Te simțeam prezent deși nu erai aici.
         Cuvintele , însă, mi se aștern mult mai greu pe hârtie acum. Am uitat cum să-mi las sentimentele să fie purtate prin cuvinte. Am o reținere, dar nu stiu de ce. Simt atât de multe... Totuși , îmi era dor de asta, a trecut ceva timp. Scrisul era metoda de relaxare  și de eliberare. Am adunatat atâtea în suflet...


 

duminică, 15 septembrie 2013

Frig

Se face frig, iubitul meu... îmi bate-n geam o iarnă,
Copacii goi sunt astă zi trişti... şi-ncepe-ncet să cearnă
Mi-e dor de braţul tău cel cald să-mi mai aline dorul
Culcându-mi capul pe-al tău piept să retrăim amorul
E mult de-atunci... eram copii şi am crezut în tine

Nici tu nu-nţelegeai ce spui... Era aşa de bine!
În două vise ce aveam se împletea iubirea
Dar peste ani s-a aşternut tăcută, amintirea.
Mi-e dor iubite de-un sărut!... Ce drept eu am a spune?
Doar o străină am rămas pierdută-n marea lume...
Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi spună dacă poate
Măcar dacă eşti fericit... şi-apoi merg mai departe...
Rămâi mereu al meu iubit şi voi păstra în minte

O dragoste fără păcat cu două jurăminte:
Tu ai promis c-ai să revii într-un târziu de iarnă,
Eu n-am promis, dar te-am iubit şi-ncepe-ncet să cearnă...
Se face frig, iubitul meu, adorm în gând cu tine,
Mai sper că-n sufletul tău bun, e loc şi pentru mine...

luni, 29 iulie 2013

Seara



           Amintirile sunt precum niște fantome de care încerc să nu mă tem, să le accept, să le înțeleg.

           Aceste amintiri vin mereu să mă bântuie seara. Seara...când sunt singură și nu mai există nimic după care să mă ascund. Seara când îmi pun capul pe pernă și privesc buimăcită în spatele meu căutându-ți mâna care obișnuia să mă învelească, să mă ocrotească, să mă mângâie. 

           Așa începe totul. Seara...

           Seara mi-e cel mai dor de tine, seara aș vrea să te văd dormind lângă mine și să-ți sărut pieptul gol, să îți aud bătăile inimii , iar bătăile inimii să fie singurul sunet care mă învăluie. Tu să fii pierdut în lumea viselor.

           Seara aceste fantome nu mă lasă să dorm, mă fac să privesc mereu în gol derulandu-se ca un film care nu știi când se termină , dar când o face rămâi cu un gust  amar pe buze și ai vrea să se repete.

           Seara când îmi mușc buza de jos și mă uit în oglindă spre gâtul gol pe care obișnuiai să-l sorbi cu nesaț. Atunci... fantomele revin și îmi dau impresia că te afli în spatele meu. Degeaba întorc capul, nu vei fi acolo în semi-întunericul nopții. 

           Seara când orice zgomot încetează, fantomele revin.

Repet

       
              Același cuvinte, dar așezate altfel. Indiferent ce aștern pe hârtie duc către un singur loc: la tine. 
              Răsăritul acestei dimineți pe care l-am așteptat fără vreun rost, la 5 jumătate, nu mi-a adus nici un zâmbet pe față așa cum obișnuia s-o facă. Nu m-a făcut să am acel „fior” și să privesc măcar pentru câteva clipe lumea cu alți ochi, mirată de frumusețea naturii. De data asta nu am simțit nimic în afară de frigul tipic dimineții. Talpele goale atingeau betonul rece și plin de pietricele care îmi înțepau pielea la fiecare pas, dar care nu mă făceau să stau pe loc. Nici măcar norii care nu mai erau atât de fioroși și lăsau loc soarelui arzător să mă încălzească, dar nu mă încălzea deloc.
               Simțeam doar o stare de frig permanent, dar nu cum simțeam în fiecare dimineață nedormită, un altfel de frig. Brațele goale se unduiau prin aer și descriau niște litere nedescifrabile. Eram parcă într-o transă, o somnambulă. Doar că, o somnambulă doarme, eu priveam apusul soarelui, priveam amurgul, cum noaptea se lasă încet și cuprinde natura, tot orizontul capabil să-i văd cu acești doi ochi, cum albastru pur și deschis al cerului se întunecă. Cum totul revine la normal, cum albastru cerului devine iar deschis, cum întunericul se risipește și cum soarele răsare.
                Nu m-am plictisit de această continuitate. Fiecare este diferită , dar în esență la fel. Precum aceste cuvinte asemănătoare, așezate altfel și care duc către un singur loc: la tine. O chemare surdă la care nu vei răspunde, probabil nu aș vrea, probabil aș vrea. 
                La fel ca răsăritul soarelui, la fel ca apusul soarelui, la fel ca aceste cuvinte.


vineri, 26 iulie 2013

Încă


              Vântul sufla jovial făcând frunzele pomilor să foșnească. Zumzăitul continuu al naturii care freamată de viață. Luna strașnică căpăta o culoare de roșu precum focul viu, stelele scapără neîncetate pe bolta cerului întunecată, norii sunt doar niște călători care dispar luându-le locul alții și alții, și tot alții. 
              Privirea îmi este îndreptată către cer. Expresia feței tale era parcă neschimbată de ceva timp bun. Tăcere , liniște... totul e laconic. Cuvintele mai au vreun rost? Nu știu, nu cred. 
              Mă domină o stare de apăsare, de melancolie. Îți simt căldura degajată de atingerea mâinii tale pe spatele meu. Fiorul pe care reușeai să-l trezești în mine de la o simplă răsuflare caldă pe gâtul meu. Îmi puteai număra bătăile inimii cu o simplă atingere. Răsuflarea greoaie după fiecare sărut și dorința de a nu se termină niciodată. Încă îți simt atingerea lăsată pe piele mea. Încă îți simt sărutul înfometat . Încă îți simt prezența, că și cum nu ai fi plecat niciodată. 





marți, 9 iulie 2013

calm, liniște

        Și-aș vrea să fiu întinsă pe un petic de iarbă, razele soarelui să-mi mângâie fața, ciripitul păsărilor să-mi gâdile urechea, foșnetul pădurii și adierea vântului, miorsul florilor, insecte zumzăind, calm, liniște și un pahar rece cu apă . 

duminică, 9 iunie 2013

Întuneric



             Întuneric. Mă cuprinde întunericul cu ghearele lui lungi și îmi sfâșie carnea bucată cu bucată. Par doar niște fâșii însângerate de un sânge cald și sărat. Nu doare , dar mi se face greață. Sângele țâșnește din ce în ce mai rapid , șiroaie peste pielea albă acoperită de un strat subțire de flori. Trandafir. Roșu precum sângele. 
             Vântul suflă cu putere, răcoarea lui mă face să tremur. Întinsă pe un pat de petale de trandafir, respir încet. Nu mă pot mișca.
  ...................................
              Încep să deschid ochii încet, iar lumina zilei fierbinte îmi încălzește fața. Nu îmi mai este frig, nu mai este întuneric. Soarele dimineții sau...poate al după-amiezei topește toate „cuburile de gheata”. Așternuturile miros încă a parfum de trandafiri, un miros slab abia perceptibil. Îmi înfig unghiile în perna moale și las capul pe spate. Șuvițele de păr îmi cad pe umerii goi. Trupul încă-mi tremură. Încerc să mă controlez. Zâmbesc și cu toate puterile adunate mă ridic din pat, amețită. Nu am nici un chef de ziua de azi, mai obosită decât am adormit.
               Mă înconjoară 4 pereți mult prea ponosiți și monotoni. Nimic nou. Hainele aruncate pe podea, exact cum le lăsasem cu o seară precedentă. Mormane de haine și alte nimicuri. Îmi trag pe mine un tricou alb, larg și mă privesc în oglindă. Îmi mut privirea. Buzele îmi erau uscate și crăpate, simțeam pe limbă gust de sânge. Fir-ar !  Îmi sting setea cu câțiva stropi de apa găsiți într-un pahar. De când era paharul acolo? Nu știu. 
              Soarele strălucea. Am tras draperiile și câteva secunde mi-am pierdut vederea. Iubeam și urăm schimbarea bruscă de luminozitate. Deschid geamul și las să intre aerul dimineții proaspăt. Îmi prind părul cu un elastic de păr găsit pe mâna stângă. Era atât de strâns încât aveam mâna mov, dar nu simțisem nimic până nu mă uitasem. O altă dimineață tipică. 
               Mă înconjoară 4 pereți. Aveam de gând să fac ceva pe tavan , să desenez , să tai niște reviste și să lipesc ceva, dar rămânea decât un gând. De fiecare dată îmi era mult prea silă. M-am trântit din nou în pat, lăsându-mă pe spate și privind tavanul. Eram încă amețită și mă cuprinsese căscatul. Oh, oboseală ! 
               Închid ochii și... Întuneric. Mă cuprinde întunericul cu ghearele lui lungi. 
  


luni, 6 mai 2013

miercuri, 24 aprilie 2013

I close my eyes and i disappear

I                                                               I'm constantly runnin',
                                                                  the permanent hiding.
                                                            Must end, but... I don't know . 
                                                             I feel like I'm fading away, 
                                                                 the wind dried my tears.